luni, 15 martie 2010

(În)cerc

Mâine este ziua mea. Împlinesc 42 de ani.

Din clipa în care a făcut ochi Sinele meu, am realizat pe care pământ m-am născut și voi locui până la moarte. Am crezut apoi că voi trai și conviețui între oameni, asemănători mie, în general de calitate, cred eu. Că era vorba de părinți, profesori, colegi, prieteni de joacă, vecini, tanti de la lapte, sau nenea de la ziare, am știut sigur că voi fi mânat tot timpul de intenții dintre cele mai bune și totul va fi ca în rai. Pentru că asta înseamnă rai pentru mine. Un loc cu persoane ca mine, nici mai bune, nici mai rele, nici cu prea mult da în gură, dar nici nu, fără măsură.

Fusesem martorul unei anumite stări de fapt, a anilor ’70-’80, de plăcută complacere în care oamenii nu se aflau de drag, ci din cauza situației. Trăiam, stiu sigur, atunci ca și acum, într-o nevinovată și dulce ipocrizie. De cele mai multe ori una spuneam și alta credeam unul despre celălalt, dar sigur, cel putin în cercul meu mai mult sau mai puțin vicios, aveam bunul simț să recunoaștem asta cu toții, fără nici o undă de simul. Și chiar am respirat „aerul rai” cu iz existențial, perceput de toată lumea, însă doar de mine recunoscut, cu trăirea în alt cândva. Dar pentru mine ”aerul” s-a oprit brusc după ce am terminat armata. A urmat apoi, imediat, 1989, anul în care țara și-a luat luat rația de libertate, și a mâncat-o pe nerăsuflate. A ronțăit-o fără să se mai gândească la viitor. A molfăit-o, soldațește, că era sau nu gustoasă, conta mai puțin, era gratuită și făcea burta mare.

Ce s-a întâmplat cu ei, colegi, prieteni, cunoscuți și necunoscuți, cum a devenit generația mea, a „decrețeilor”? Fiecare s-a descurcat după cum s-a priceput mai bine. Cei mai mulți s-au căsătorit, au copii, alții au rămas tributari vieții, libertății descoperite pe neașteptate atunci, luând calea străinătății, alții au rămas acasă lângă părinți, sau într-o singurătate asumată. Câteva lucruri au rămas nealterate, îmi place să cred, comune generatiei părinților noștri, oarecum prin extensie și generației 80-iștilor, a „Liceenilor”. Se numesc Bun simț și Bună cuviință, cu Măsurile și Limitele lor, cu lucruri Gândite și mai ales Bine făcute. Departe de mine gândul de a face acum o pledoarie a bunului simț sau a bunei cuviințe. Este, vreau să cred, un început, un punct de referință al dialogului pe care îl lansez atât în scris, cât și prin imagine, în percepția domniilor voastre, după priceperea fiecăruia, tuturor celor care sunt dispuși să răspundă, pozitiv sau nu, provocării !

Cu interes din partea mea, dragilor, prieteni sau neprieteni, voi incerca să vă stimulez, să vorbim despre rău și despre bine, despre nu și da, despre etic și imoral... Asta și pentru că în viață nu este suficient să știm să refuzăm lucrurile care ne fac rău. Esențial este să avem și curajul de a spune și celorlalți despre ele, să le decriptăm și împreună să găsim mijloace de a ne apăra pentru viitor. Haideți să ne dăm voie să fim fericiți și să renunțăm la condiționările care ne mențin în ”cercuri” fără ieșire și ...”UN CÂNTEC VESEL SĂ CÂNTĂM”
Al dumneavoastră,
Cătălin Găian